Body Mind Soul

Într-o vreme în care nu găteam aproape deloc şi-n care susţineam sus şi tare că gătitul e o corvoadă, o pierdere de vreme şi o sursă de nervi, maică-mea mi-a făcut cadou cartea de reţete a Laurei Cosoi. Prima dată când am răsfoit-o mi s-a părut prea sofisticată, cu nume de mâncăruri pe care abia le puteam pronunţa şi mi-am zis că n-o să gătesc eu niciodată aşa ceva. Totuşi, i-am dat o şansă.

Am fost foarte surprinsă să găsesc în Introducere o adevărată poveste a mâncării şi a felului în care ne putem bucura de ea, ascultându-ne corpul şi cunoscându-i nevoile: „…nu ţin diete restrictive, nu mă înfometez. Dimpotrivă! Masa este un prilej de bucurie şi de răsfăţ pentru mine, iar tot ce fac e să-mi ascult corpul, să ţin seama de necesităţile lui, de ce anume îi place şi îi face bine sau de ceea ce respinge”. Dar important nu este doar ce mâncăm, ci şi cum mâncăm: „Uneori mâncăm pentru că suntem stresaţi; alteori, deşi suntem sătui, parcă am dori ceva dulce sau bun, nu ştim exact ce. Şi nu ştim fiindcă, de fapt, avem nevoie de ceva care să ne echilibreze o stare emoţională, şi nu de hrană propriu-zis.”

Mâncarea ne asigură energia zilnică, are un imapct asupra sănătăţii noastre, ne oferă plăcerea gustului şi
poate avea şi o funcţie socială. Însă ea are şi o semnificaţie spirituală: „Mulţumesc întotdeauna pentru ce am în farfurie şi nu mănânc pentru a-mi calma emoţiile. Atunci când te simţi împăcat cu tine, nevoia aceasta dispare de la sine, iar viaţa devine o şi mai mare bucurie.” Autoarea recomandă alimentaţia conştientă şi subliniază beneficile fizice, mintale şi spirituale ale acesteia: „Aş sfătui pe oricine s-a luptat cu fel şi fel de diete de-a lungul vieţii să încerce măcar o dată alimentaţia conştientă. Să nu se hrănească privind la televizor, conversând pe WhatsApp sau fiind cu gândurile aiurea, ci având toată atenţia îndreptată spre ceea ce are în farfurie, acel mix de arome şi culori. Se spune că unde se află mintea noastră acolo se află şi energia noastră. […] Alimentaţia conştientă ne învaţă cum să interpretăm limbajul trupului şi să alegem cele mai hrănitoare nu numai pentru organism, ci şi pentru minte şi suflet. Iar rezultatele pozitive ale alimentaţiei conştiente se menţin o viaţă, nu doar câteva luni sau ani. Hrana ne schimbă şi tocmai de aceea merită să-i acordăm importanţă.”

Dacă Introducerea m-a cucerit, am decis să încerc şi câteva reţete din interior spre exterior, care s-au dovedit a fi chiar simple şi gustoase şi, în plus, diversificate: supe, salate, feluri principale, deserturi şi băuturi. Fiecare reţetă conţine lista cu ingredientele necesare şi paşii pe care trebuie să îi urmăm pentru a pregăti respectivul fel de mâncare. Reţetele sunt simple, explicate clar, cu detalii, astfel încât nu trebuie să fii vreun bucătarşef ca să le poţi prepara. În plus, un lucru foarte util este faptul că sunt enumerate beneficiile unor ingrediente folosite în reţete.

La final, Laura Cosoi nu ne doreşte „Poftă bună!”, ci „Poftă de viaţă!”. 

Cartea lui James Clear, Atomic Habits, e foarte utilă dacă vrei să-ţi formezi obiceiuri sănătoase pe termen
lung, chiar dacă nu te simţi motivat(ă) permanent. Fie că eşti conştient sau nu, obiceiurile au o influenţă foarte mare asupra stării tale de bine. Ele „se dezvoltă în avantajul sau împotriva ta” şi „îţi conturează identitatea”.

Dacă vrei să îţi formezi sau să îţi schimbi un obicei, vei trece prin cele trei straturi ale schimbării comportamentale: schimbarea propriei identităţi, schimbarea procesului de acţiune şi schimbarea rezultatelor. „Majoritatea oamenilor nici măcar nu iau în considerare schimbarea de identitate atunci când decid să evolueze. EI gândesc aşa: «Vreau să slăbesc (rezultat), iar dacă respect această dietă, atunci voi slăbi (proces)». Ei îşi stabilesc un obiectiv şi acţiunile prin care vor să-l atingă, fără să-şi reconsidere însă convingerile care le determină acţiunile. Nu se privesc pe ei înşişi altfel, şi nu înţeleg faptul că identitatea lor de până atunci le va sabota planurile de schimbare.”

James Clear explică cele patru legi ale formării unui obicei pozitiv: indiciul trebuie să fie vizibil, acţiunea trebuie să fie atractivă, acţiunea trebuie să fie uşor de efectuat, acţiunea trebuie să ofere satisfacţie, fiecare lege având mai puncte de sprijin.

Pe mine, Atomic Habits m-a ajutat să-mi formez obiceiul de a bea 1,5 L de apă pe zi, un lucru foarte important de care uitam mereu. În plus, mi-a fost de folos în a-mi consolida obiceiul de a lua micul dejun zilnic, ceea ce era, pentru mine, obstacolul zilei.

Cartea este utilă şi celor care vor să schimbe un obicei nesănătos, fapt pentru care… trebuie să întoarcă legile cu susul în jos, adică: indiciul să fie invizibil, acţiunea să fie lipsită de atractivitate, acţiunea trebuie să fie dificil de executat, acţiunea trebuie să fie nesatisfăcătoare. Recomand Atomic Habits pentru schimbări mici cu impact mare pentru starea ta de bine.

Fie că suntem conştienţi sau nu de el, fie că îi ascultăm vocea sau l-am abandonat acum mult timp, în noi
există un copil interior care „ne influenţiază decisiv percepţia, simţirea, gândirea şi acţiunile mult mai mult decât o face raţiunea noastră”. Dar cine este acest copil interior? În viziunea lui Stefanie Stahl, el reprezintă „părţile inconştiente ale personalităţii noastre, întipărite în noi încă din copilărie”: experienţele bune şi rele pe care le-am trăt alături de părinţii noştri sau de persoanele care au avut grijă de noi în copilărie şi convingerile pe care ni le-am format în urma acestor experienţe, convingeri care funcţionează precum o pereche de ochelari (un filtru) prin care noi percepem lumea. 

Autoarea porneşte de la faptul că cele patru nevoi psihice fundamentale sunt: nevoia de apartenenţă, nevoia de autonomie şi control, nevoia de satisfacere a plăcerii şi nevoia de încredere în sine, de recunoaştere. Atunci când aceste nevoi de bază ne sunt îndeplinite în copilărie, în noi locuieşte copilul-
lumină, care are convingeri precum „Sunt suficient aşa cum sunt.”, „Am voie să mă delimitez.”, „Mă pot apăra.”, „Sunt bine-venit.” şi care se acceptă şi se iubeşte pe sine însuşi, manifestând în acelaşi timp ematipe pentru ceilalţi. Atunci când, din contră, nevoile psihice nu ne sunt îndeplinite, găsim în interiorul nostru un copil-umbră, cu convingeri precum „Nu sunt suficient.”, „Sunt opovară.”, „Nu am voie să fiu eu însumi.”, emoţiile sale predominante fiind teama şi tristeţea.

Copilul-umbră dezvoltă numeroase mecanisme de apărare precum nevoia permanentă de control – pentru a se simţi în siguranţă, perfecţionismul, evitarea conflictelor şi reprimarea sentimentelor – pentru a fi acceptat de ceilalţi, procrastinarea şi autosabotajul, refugiul în muncă sau în dependenţe. „Dependenţele ne strâng atât de puternic în pumn pentru că ne determină sentimentele. […] Dependenţele orale, în primul rând, precum băutul, fumatul şi mâncatul au o puternică legătură cu nevoile copilului-umbră de ocrotire şi siguranţă. Consumul pe cale orală este legat pe un plan profund, inconştient, de senzaţia hrănirii şi a grijii umane.”

Stefanie Stahl (psihoterapeută germană, recunoscută internaţional) oferă numeroase exerciţii practice pentru a te ajuta să dezvolţi copilul-lumină din tine, să devii conştient de convingerile tale şi de felul în care acestea îţi influenţează acţiunile şi felul în care te simţi, să-ţi formezi convingeri pozitive şi să ai relaţii sănătoase cu cei din jur.

Pentru mine, Vindecarea copilului interior a fost o revelaţie, deşi lucrasem şi înainte cu acest concept în şedinţele mele de psihoterapie. Cred că cel mai mult m-a ajutat să nu mai uit de existenţa copilului meu interior, să-i ascult vocea mai des şi să ţin cont de nevoile lui, ceea ce m-a făcut să am mai multă înţelegere faţă de mine, mai multă linişte şi un sentiment profund de siguranţă. Este o carte pe care nu mă satur să o recomand şi să o fac cadou.

Brené Brown este una dintre scriitoarele mele preferate care aduce la lumină subiecte tabu precum vulnerabilitatea, ruşinea, vinovăţia, respingerea, imperfecţiunea, recunoaşterea şi asumarea greşelii, purtarea unor conversaţii dificile sau înfruntarea unor situaţii conflictuale, vorbind cu blândeţe, dar şi cu umor şi mai ales cu multă sinceritate.

Oamenii consideră că a fi vulnerabil înseamnă a fi slab şi de aceea evită cât pot de mult vulnerabilitatea,
dezvoltând tot felul de mecanisme de apărare împotriva ei. Iată un exemplu simplu din cartea lui Brené:

„– Cum te simţi când eşti vulnerabilă?
– Mă simt foarte agitată. Vreau să pun totul în ordine, să îndrept lucrurile.
– Şi dacă nu poţi face asta?
– Atunci, îmi vine să-i trag cuiva un pumn în faţă!
– Şi faci asta?
– Nu, bineînţeles că nu.
– Ce faci, în schimb?
– Fac curăţenie. Mănânc unt de arahide. Îi critic pe ceilalţi. Încerc să fac totul perfect. Să controlez ce mai pot controla…”

Citind Curajul de a fi vulnerabil am înţeles diferenţa dintre vinovăţie = „am făcut ceva rău” şi ruşine = „sunt un om rău” şi am conştientizat influenţa distructivă a ruşinii în viaţa mea: „Ruşinea este o durere intensă, născută din convingerea că avem defecte majore şi, din această cauză, nu merităm să fim iubiţi şi să aparţinem unui grup. […] Există o corelaţie semnificativă între ruşine, pe de-o parte, şi dependenţă, violenţă, agresivitate, tulburările alimentare şi comportamentul de intimidare, pe de altă parte.” În urma studiilor sale, Brené a ajuns la concluzia că declanşatorul primar al ruşinii la femei este înfăţişarea şi imaginea corporală: „lumea aşteaptă de la noi să fim perfecte; pe de altă parte, este interzis să se vadă cât ne străduim”, iar la bărbaţi, sentimentul de a fi slab.

Curajul de a fi vulnerabil înseamnă să ne dăm jos toate măştile şi să ne lăsăm văzuţi aşa cum suntem, să
ne lăsăm iubiţi; să putem spune Iartă-mă!, Te iubesc!, Am greşit. atunci când nu suntem siguri de răspunsul pe care îl vom primi; să putem sărbători succesul fără teama că ceva rău ni se va întâmpla apoi; să ne bucurăm de sex fără să ne gândim că partenerul nostru ne vede grăsimile sau oasele; să putem cere ajutorul şi chiar să ne bazăm pe persoanele dragi, fără a ne simţi slabi; să spunem Nu.; să comunicăm felul în care ne simţim cu adevărat şi să avem încredere că persoana de lângă noi poate face faţă emoţiilor noastre; să fim alături de o persoană care suferă fără să încercăm să o salvăm, ci doar să simţim împreună cu ea; să încercăm ceva nou ştiind că există posibilitatea de a greşi, de a pierde, de a avea un eşec. Şi exemplele pot continua.

„Curajul de a fi vulnerabil nu se referă la victorie sau la înfrângere, ci la curajul de a te implica atunci când nu poţi prezice rezultatul.”

Today I asked my body what she needed,
Which is a big deal
Considering my journey of
Not really asking that much.
I thought she might need more water.
Or protein.
Or greens.
Or yoga.
Or supplements.
Or movement.
But as I stood in the shower
Reflecting on her stretch marks,
Her roundness where I would like flatness,
Her softness where I would like firmness,
All those conditioned wishes
That form a bundle of
Never-Quite-Right-Ness,
She whispered very gently:
Could you just love me like this?

Ce poţi face cu o idee? e o carte care ne aduce mai aproape de visurile noastre, de ideile noastre cele mai tainice, de planurile noastre cele mai îndrăzneţe şi ne insuflă curajul de a le arăta lumii, de a ni le asuma şi de a le îndeplini.

Printr-o naraţiune simplă, dar plină de creativitate şi sensuri profunde, cartea vorbeşte despre ideile care se nasc înăuntrul nostru şi pe care ne este teamă să le arătăm şi celorlalţi, despre ce-o să zică lumea şi despre decizia, uneori deloc uşoară, de a ne asculta vocea interioară şi de a ne alege pe noi înşine, despre curajul de gândi şi de a acţiona diferit.

Scrisă de Kobi Yamada, ilustrată minunat de Mae Besom şi tradusă de Radu Paraschivescu, Ce poţi face cu o idee? e o carte care ne inspiră şi ne provoacă să ne dăm voie să visăm, să credem în valoarea visurilor noastre şi să avem încredere în noi că le putem realiza. Pare a fi o poveste desenată pentru copii, dar e numai bună de citit de către adulţi. 😊

„Îmi plăcea să stau cu ideea. Mă făcea să mă simt mai viu, gata să fac orice. Îmi dădea curaj să am gânduri îndrăzneţe… iar apoi şi mai îndrăzneţe. Îmi împărtăşea secretele ei. De pildă, mi-a arătat cum să merg în mâine. «Fiindcă e bine să poţi vedea lucrurile şi altfel», mi-a spus.”

„Le-am arătat-o şi altora, cu toate că mi-era frică de ce-o să spună. […] Au spus că-i prea ciudată. Au spus că-i o pierdere de vreme şi că n-o să se aleagă nimic de ea. […] Dar pe urmă m-am întrebat: ce ştiu ei despre povestea asta? Până la urmă, e ideea MEA. Nimeni n-o cunoaşte ca mine.”

Ce să faci… să scapi de griji e o carte scrisă pentru copii, dar mie, ca adult, mi s-a părut foarte utilă pentru oricine vrea să lucreze cu stările frecvente de anxietate, îngrijorare, stres.

Conţine o serie de exerciţii practice înglobate într-o poveste şi însoţite de ilustraţii creative, exerciţii care sunt destul de simplu de realizat de copii, dar care îi pot ajuta şi pe adulţi să descopere adevăratele cauze ale anxietăţii sau ale fricii, să-şi conştientizeze senzaţiile din corp şi efectele emoţiilor, dar şi să găsească nişte soluţii pentru a înlocui îngrijorarea cu liniştea, cu confortul şi cu siguranţa.

Iată două dintre exerciţiile recomandate:
– stabileşte un „Timp pentru Griji” în fiecare zi, adică aproximativ 15 minute în care să poţi discuta cu cineva despre grijile tale pentru a găsi soluţii; „nu ne gândim şi nici nu vorbim despre griji decât dacă este timpul pentru griji”
– desenează un „Cufăr pentru griji” solid, cu o încuietoare puternică şi, dacă îţi vine în minte o grijă în afara timpului pentru griji, imaginează-ţi cum o pui în cufăr; poţi să te gândeşti la ea mai târziu.

„Majoritatea lucrurilor cresc atunci când ai grijă de ele şi le întreţii. Ai plantat vreodată o sămânţă de roşie? Dacă acoperi sămânţa cu pământ negru şi gras, o stropeşti şi te asiguri că are suficientă lumină de la soare, în curând o să răsară o plăntuţă verde. Dacă vei continua s-o stropeşti în fiecare zi, plăntuţa verde se va transforma într-o tulpină mare cu frunze şi flori. Şi, într-o bună zi, pe ea va apărea o roşie! Dacă vei continua să ai grijă de plantă, pe ea vor apărea tot mai multe roşi. […] Ştiai că grijile sunt la fel ca roşiile? Nu, nu le poţi mânca, dar le poţi face să crească pur şi simplu dacă le acorzi atenţie. […] ceea ce a început probabil ca o sămânţă de îngrijorare devine un munte uriaş de probleme de care nu ştii cum să mai scapi. […] Vestea bună, după cum poate că nu ştii, e că stă în puterea ta să faci grijile să dispară.”

Vorbeam la un moment dat cu o prietenă despre cartea Petronelei Rotar, Privind înăuntru, şi-mi zicea: „Nu am putut s-o citesc cap-coadă. Am citit-o aşa, pe diagonală, cum s-ar zice, adică printre rânduri, pentru că e o carte prea dureroasă. E mult prea multă durere acolo, nu pot.”

Eu am citit-o. Am citit-o pe nerăsuflate, am subliniat-o şi răssubliniat-o şi am pătat-o cu lacrimi şi cu muci. Da, e o carte despre durere, dar nu despre durerea zadarnică, ci despre durerea conştientizată, simţită, acceptată şi vindecată.

Am înţeles de ce cartea asta poate părea greu de citit. Fiindcă n-ai cum s-o citeşti şi să nu priveşti înăutrul tău. E o carte care te face să stai faţă-n faţă cu fricile tale, cu singurătatea ta, cu copilăria ta, cu iubirea pe care ai primit-o sau pe care nu ai primit-o, pe care ai dăruit-o sau pe care nu ai dăruit-o, cu furia ta, cu vinovăţia ta, cu trupul tău pe care-l judeci şi pe care ai uitat să-l asculţi, cu alegerile tale inconştiente, cu neputinţa ta de a simţi compasiune pentru tine, cu sentimentul că esti de neiubit şi că nu meriţi, cu relaţiile toxice în care trăieşti, cu nefericirea ta şi cu toate lucrurile pe care le faci ca să nu o simţi.

E o carte despre vindecare. Despre decizia conştientă de a avea o relaţie sănătoasă cu tine însuţi pentru a putea avea relaţii sănătoase cu cei de lângă tine. Despre curajul de a te uita la tine cu blândeţe, de a te accepta şi de a te iubi pentru a-i putea lăsa şi pe ceilalţi să te vadă şi să te iubească.

Las mai jos câteva cuvinte vindecătoare pe care le-am subliniat în volumul meu.

„Singurătatea e o alegere inconştientă.”

„Durerea e parte foarte importantă a vindecării. Rămînerea în contact cu cu emoţiile reale: să stau în mine şi să mă ascult, să-mi dau voie să mă doară, să fiu furios, trist, să simt tot ce am de simţit. Fiindcă toate sunt ale mele şi despre mine.”

„Alt pas extrem de important, cel mai important din punctul meu de vedere, este asumarea responsabilităţii asupra propriei vieţi. Asta presupune să înţeleg că eu nu sunt o victimă a celuilalt, a ghinionului, a sorţii, ci am o viaţă în care am făcut şi fac mereu alegeri care mă aduc acolo unde sunt. Cînd reuşesc să văd limpede lucrul acesta şi să îmi asum responsabilitatea asupra propriei vieţi, să iau volanul vieţii mele în mîini, totul se clarifică şi devine mult mai simplu.”

„Şi mă gîndesc că nimeni nu salvează pe nimeni, ne agăţăm doar unii de alţii ca să ne scufundăm împreună, unii scapă, alţii se scufundă, doar unii rămîn vii. Şi că există un singur sens pe autostrada asta, ăla către tine, că eşti singurul care te poate salva.”

„…este imposibil să ai relaţii bune cu oamenii din jurul tău dacă relaţia cu tine este deteriorată. Lucrurile sunt indisolubil legate. Voi spune iar şi iar că prima şi cea mai importantă relaţie în care trebuie să investeşti, pentru a fi capabil apoi de alte relaţii frumoase, iubiri mai şamd, este în cea cu tine însuţi/ însăţi. Ştiu că sună a clişeu, însă este un adevăr experimentat dureros de multă lume, din păcate: nu poţi iubi pe altcineva dacă nu te iubeşti pe tine.”

„Bucuria eşti tu.
Cînd ai asta, ai de unde da şi altora.”

Nathaniel Branden defineşte respectul de sine ca fiind: 1) „încrederea în capacitatea noastră de a gândi, încrederea în capacităţile noastre de a face faţă provocărilor fundamentale ale vieţii”, 2) „încrederea în dreptul nostru de a avea succes şi de a fi fericiţi, sentimentul că valorăm ceva, că merităm şi că suntm îndreptăţiţi să ne evaluăm nevoile şi dorinţele, să ne realizăm valorile şi să ne bucurăm de roadele eforturilor noastre.”

De multe ori, atunci când trecem printr-o perioadă dificilă sau când ne aflăm în situaţia de de a lua o decizie importantă, cei de lângă noi ne spun Ai încredere în tine! Însă pentru mulţi dintre noi e greu să găsim pur şi simplu încrederea în noi ca pe un cadou care ne aşteaptă să îl deschidem. Cei şase stâlpi ai încrederii în sine este un ghid practic despre cum putem să ne construim respectul faţă noi înşine prin: conştientizare, acceptare, responsabilitate, încredere, scop, integritate. Fiecare pas („stâlp”) spre dobândirea încrederii în sine este explicat şi urmat de o serie de exerciţii foarte utile atât pentru a conştientiza ce ne opreşte de la a ne respecta, de la a avea succes şi a ne bucura de el, cât şi pentru a găsi soluţii reale prin schimbarea comportamentelor noastre.

„Nici o altă persoană sau grup nu are puterea de a determina ce părere am eu despre mine sau cum mă simt eu cu mine.”

„Ştiu ce fac atunci când îmi place de mine şi atunci când nu îmi place de mine?”

„Putem fi la fel de înspăimântaţi de calităţile noastre ca şi de defectele noastre. Cea mai mare crimă pe care o putem comite împotriva noastră nu este că negăm propriile defecte, ci că ne negăm şi ne respingem măreţia – fiindcă ne înspăimântă.”

„Respectul de sine creează un set implicit de aşteptări în legătură cu ceea ce este posibil şi adecvat despre noi. Aceste aşteptări tind să genereze acţiuni care să le transforme în realitate, iar realitatea confirmă şi întăreşte convingerile originale. Respectul de sine – crescut sau scăzut – tinde să genereze profeţiile care se materializează.”

„Ceea ce trebuie să facem cei mai mulţi dintre noi, indiferent cât de paradoxal ar suna, este să avem curajul să tolerăm fericirea fără să ne sabotăm pe noi înşine.”